"Apel in asteptare"

A trecut o saptamana. Nu mai stia nimic de el. Nu-i mai vorbea, nu ii raspundea la mesaj, nu intra pe mess. Inima ei incet-incet palea din ce in ce mai mult... Nu isi vedea rostul fara el. Acel"Buna pui, ce faci, te-ai trezit?" era echivalentul unei donatii de sange. Era neeaparat, fara aceasta nu putea supravietui. "Ce faci pui, cand iesiti afara?" intrebarea asta o astepta, si o astepta... si o astepta. Plangea cu lacrimi amare pentru a-si indulci sufletul. "Se intreba de ce povestea lor a inceput daca el stia ca se va termina asa urat". Se simtea slabita, secata de orice putere, de orice gand, de orice sentiment. Desigur, incerca sa fie cat mai ok, cat mai chill cu cei din jur... nu vroia ca acestia sa ii simta vibratia de durere, de sfasiere a sufletului. Da, sufletul ei(se mai putea numi asa?) era acum doar o fantoma, o inchipuire. Nu-l mai simtea. Si tocmai cand zicea" Frate gata, las relatiile!" a aparut el. De ce acum? Nu plangea. Cel putin nu cu cei din jur... Plangea, da. Dar in interior. Lacrimile din interior dor mult mai rau, credeti ma, ca si cum cine ti-ar curge picaturi de acid pe piele, atat de tare doare. Acea fata mereu vesela se schimbase enorm. Mai era ea macar? Inainte: nepasatoare, glumeata, fericita... Acum: sensibila, nervoasa, gata sa atace la orice mica gluma, ironica... Pentru ea, fiecare lucru marunt insemna o bomba. Asa ca s-a apucat de scris pe blog. Insa nimeni nu a aflat, si nu afla si nu va afla ce se afla in sufletul ei niciodata. In concluzie: inca il iubeste, inca il asteapta, inca spera sa vada...

the end.

Prea inexistenta pentru a trai?

Simtea cum se stinge. Incet-incet fieacare fir de speranta se rupea, aruncand-o in abis. Fiecare amintire, fiecare prieten pierdut, fiecare vis, fiecare zambet se duceau pe apa sambetei. Inca il iubea... Adica... ce putea simti? Ce mai putea? Sentimentele de dragoste s-au amestecat cu cele de ura, dezamagire, confuzie... Prea confuza pentru a gandi? Da. Un lucru era sigur. Avea nevoie de altcineva, cineva care sa ii stearga toate lacrimile inmuiate in otet... sa-l stearga pe el. Imposibil nu? Simtea cum totul se prabuseste. Acel chip diferit, tot timpul vesel, usor imbujorat acum era rece. Se putea altcumva? Inceputul e tot timpul cel mai greu. Sfarsitul nu-l mai simti. Esti deja afectata de tot ce s a petrecut. Pare simplu sa incepi o relatie, cu cineva aproape necunoscut, fiind sigura ca o sa tina. Intradevar PARE. Rasare o mica sclipire in ochii tai si simti ca el ar putea fi alesul. Din clipa in clipa poate sa explodeze tot. Tot ce a fost pana acum. Inchide ochi si... face ce are de facut...

Iubirea...

Este trist cum cineva se poate atasa de o persoana in o foarte scurta perioada de doar 2 zile.  Este trist ca nu si-o poate scoate din minte nici macar in vis. Este trist ca-l iubeste... Este trist ca fiecare lucru pe care il face ii aminteste de el. Si parfumul ala... Acel parfum ii amorteste corpul, o face sa se simta slabita, instabila, vulnerabila. Vulnerabila de atacuri nemiloase din partea celor din jur. Poate cineva sa spuna ce gandestea ea, ce ar vrea sa spuna, sa faca, ce simte? Ar putea cineva sa ii inteleaga aceste trairi si sentimente? Ar putea cineva sa ii indulceasca lacrimile amare cu cel putin un gram de interes?. Ar putea cineva sa-i spuna "Hei, totul va fi bine, toanto! Gandeste-te si la tine!"... ar putea? Poti sa faci un caine vagabont sa nu mai muste dupa ce a fost lovit, batut, maltratat, batjocorit de toate celelalte persoane? Poate curcubeul sa contina si negru?  Defapt, ce ar fi daca ar fi numai negru, daca ar putea arata culoarea inimii ei? Oare ar trebui sa-l uite, sa treaca peste? Daca acel capitol s-a incheiat dar se va redeschide peste nu foarte mult timp... timp in care sentimentele si-au retras atacul si ea e gata sa mearga mai departe? Daca ultima ploaie din sufletul ei a reusit sa se opreasca? Iubirea nu are limite deci daca ar incepe totul, ca apoi sa se termine in acelasi fel, pentru a-i injughia, pentru ai rani, pentru ai sfarsi sufletul iar? Suflet sfarsit de atatea temeri, atatea lacrimi, atatea dezamagiri... 

Sfarsit de iubire...

Ceva fara sens.

Senzatia de caldura se regaseste in interiorul fiecaruia nu? Cel mai fals lucru posibil! Cateodata e bine sa nu ti pese. Ca si cand ai vrea sa te ridici, sa lupti. Si totusi. Cum e mai bine? Singur sau intr o relatie? E bine sa ti pese? Sa pui sentimentele pe tava? Si daca persoana respectiva o alege pe cealalta? E posibil totusi sa iubesti fara sa ti dai seama ca totul in jurul tau se schima? Aiurea dar adevarat. Ca sa numai spunem de toate acele "rezultate" nefericite. In fine. Nu vreau sa dau exemple. Pace.

ISTORIA UNUI TRANDAFIR-VII.

~Uita-ma. Iti va fi mai bine~

Septembrie. Aiurea nu? Cand credeau ca vara va tine la nesfarsit, cand credeau ca fiecare sarut va dura o eternitate.

Desigur ca s-au inselat. Colegiul de tipografie "Radoars Imper". Un liceu simplu, modest, fara prea multe reguli si cerinte. Liceul unde invata Vera. Un liceu vechi, sters de zile, luni, ani, decenii, secole... Culoare aceea de rosu inflacarat a fost in timp distrusa de ploi, ramanand numai o pata stearsa de culoare.

S-a sunat de mult, insa pe hol se aud niste pasi. Parca sunt... inghetati. Este posibil? Da. Coincidenta face ca acei pasi erau produsi de Vera. Curgand lacrimi asurzitoare din ochii ei. De ce plange? Ei bine nu e greu de imaginat, nu i asa? Un singur cuvant ii venea in minte: Ralf! Da, acel baiat putin retras, cu parul saten ii acapara mintea. Cumva trebuia sa il uite. Dar era ceva ciudat.. era...

"Ei, domnisoara. Vad ca te simti mai bine. I a loc"

"Da.."

Vera avea privire de gheata. O privire rece si TOTAL dezinteresata. Chipul acela angelic, usor ciocolatiu acum era alb. Ochii priveau in gol. Mintea nu mai exista. Se simtea putin cate putin dusa in neant. Stia, simtea ca totul s a terminat. Brusc? Da. Prea brusc. 

Erau facuti unul pentrul celalalt. Acum nu mai are timp de ea? Dar de cealalta pe care abia a cunoscut o? Cu ea poate sa se vada? Poate nu? Super. Atunci sa ramana cu ea.

~Trandafirul s a vestejit!~

The end. 

ISTORIA UNUI TRANDAFIR-VI.

~Apa: SINGURUL ELEMENT VIU!~

Si uite asa vara s-a sfarsit. Septembrie a venit chiar mai repede decat s-au asteptat Vera si Ralf. Ploaia incepe din nou. Dar nu orice ploaie. O ploaie pe care o simteau numai ei... in inima lor.
Adapostiti sub salcamul pe care au stat in prima zi, nu spuneau nimic. Se gandeau ce ar trebui sa spuna, ce ar trebui sa faca.
"Asculta. Stiu ca maine trebuie sa pleci... Un singur lucru vreau sa te intreb."spune Ralf
"Orice" raspunde Vera
"Tu... ma..."
"-Iubesti? Da! Mai mult decat oricine altcineva. Nu pot sa descriu sentimentul pe care il am fata de tine. Stiu doar ca sunt dependenta de el... ca am nevoie de el... pentru totdeauna..."
"Atunci... faci ceva pentru mine?"
"Da."
"Vreau sa pleci, chiar azi, acum."
"Poftim?!"
"Vreau sa mergi in casa, sa iti faci bagajul si sa te intorci in oras."
"Cum poti sa spui asta?! Tocmai ti am spus..."
"Da, ca ma iubesti. Sentimentul e reciproc. Dar, vreau sa incerc altceva." si spunand asta o ajuta pe fata sa se ridice.
"ALtceva? Ce vrei sa spui?"

"Vreau sa fac ceva. Dar am nevoie de tine sa pleci. Un singur lucru iti mai zic inainte de la revedere: Asteapta-ma"

~Petalele incep sa creasca~


"Adic-" si intrebarea ii este inlocuita Verei cu un sarut dupa care se despart si Vera intra in casa
"Bunico. Vreau sa plec acum."
"Oh, desigur dovlecel. E totul in regula?"
"Da bunico. M-am simtit minunat aici-Poate mai mult decat trebuia- dar am nevoie sa plec."
"Bine, draguto. Smith! Haide! Fata vrea sa plece. Te iubesc scumpo!"
"Si eu bunico."

Si au plecat. Vera se urca in masina neagra, clasica a bunicului ei. O masina batrana, decolorata de ploaie si de vant. In masina e linsite. Nu se aude decat motorul masinii. Drumul dureaza 6 ore. Vera simte ca timpul trece prea greu in acea masina. Simte ca are nevoie sa faca ceva. Si dintr-o data ochii Verei sclipesc:
"Schitele mele! Pot desena ceva ce sa imi aminteasca de timpul petrecut la bunici si cu... da asta o sa fac!"
Zis si facut. Imediat fata isi scoase caietelul cu desene facute in timp. Erau desene identice dar foarte diferite. Ti se parea ca toate seamana dar nu puteai sa gasesti nici o asemanare. Vedeai acelasi lucruri dar nu recunosteai nimic. Asa se exprima Vera. Gandirea ei neinteleasa o facea speciala.
Vera incepe sa deseneze: o tulpina, frunze, spini, petale rosii: TRANDAFIR!
"-Dar oare... de ce am desenat un trandafir?" Si atunci o lumina de gheata o lovi. Sufletul i se intrista, inima ii ingheta. Pielea ei se facuse rece ca gheata. Fata ei calda parca nu a existat niciodata. Un trandafir... unul rosu... rosu ca cel pe care i l a daruit Ralf in prima noapte... un trandafir...

Si privirea i a ramas atintita catre geam, cu degetele pe spinii trandafirului desenat.

~Trandafirul infloreste~

"Ei! AM ajuns scumpo!"
"Multumesc. La revedere bunicule"
"Ei...la revedere scumpo" raspunse bunicul putin pus pe ganduri

Vera se indrepta catre casa mov cu pasi grei si goi, aproape tarandu i. Este intampinata de mama ei dar ii respinge usor exclamatiile cu un raspuns rece" Ma voi culca". Ajunsa in pat Vera se intinde, inchide ochii si cade intr un somn adanc. Somn pe care nu credea ca l va avea vreodata.



Va urma.

ISTORIA UNUI TRANDAFIR-V.

~Si crezi ca poti face fata?~

O canapea, o masa, un ceas, un dulap, o biblioteca si... un ceas. Un ceas care inca isi asteapta randul. Care inca asteapta sa urle, care deabia asteapta sa fie liber.

Vera astepta, tensionata sosirea domnului Hamilton.  In corpul ei simtea numai arsuri. Stia ca e bine ce face dar nu simtea asta. Incearca sa gandeasca pozitiv. Ochii i se invart in camera incercand sa-si gaseasca locul. 

Este liniste. O liniste superba. O liniste ametitoare. Fata simte cum linistea o calmeaza. Dar, bineinteles, linistea este intrerupta de sunetul bocancilor din piele ai lui Tom, tatal lui Ralf.

"Da. Ce doresti, fatuca?"

"Buna ziua. Ma numesc Vera..."

"Stiu cine esti! Esti fata cu care umbla copilul ala fara minte, Ralf"

"Da, eu sunt. Am venit sa discut cu dumneavoastra."

"Prea bine. Dar scurt. "

"Desigur. Recent am aflat de disputa dumneavoastra cu bunicul"

"Ah... omul acela..."

" Bunicul meu nu este hot. A platit cu bani curati tot"

"Nu este vorba despre asta!"

"Dar?"

"Vezi tu... Poate sti ca Ralf nu are mama, nu?"

Inima Verei se opreste. Ochii atenti la domnul Tom se maresc dintr o data. Ochii ii sunt umezi.

"Nu?"

"Nu... nu stiam...." spune Vera.

"Nici nu ma mira. Ralf nu vorbeste despre asta. Nu a mai vorbit despre Amanda, iubita mea sotie de cand a murit..."

"As putea sa intreb cum a murit?"

~Bulbul incepe sa prinda forta~

Strada este goala. Sau, aproape. Un baiat trist, merge cu pasi grei si parca goi pe pamantul uscat. Nu se gandea decat la pamantul udat de lacrimile Verei. Nu vroia decat sa o vada, sa o ia in brate si sa o sarute ca dupa sa ii vada zambetul timid. Ajuns aproape la usa, Ralf se apleaca catre usa, auzind niste voci. Se opreste. Deschide usa usor si ii vede pe tatal sau si pe Vera discutand. Ascultand cu atentie, baiatul ii aude vocea tatalui.

"Am fost luati prin surprindere. Sotia mea era in masina, intorcandu se acasa. Cand un sofer nebun ii taie calea, distrugand toata partea din fata a masinii. Si nu mi place sa mi amintesc ca Ralf a vazut toata scena. Iesise la poarta sa o intampine pe mama lui.Si... a vazut nenorocirea.... Iar bunicul tau nici nu a venit sa isi ea adio de la ea... Erau prieteni buni..." se opreste. Din ochii ii cad lacrimi.

Ralf, este socat, ascultand tot. Si a amintit toate imaginile mortii mamei lui:Masina, mama lui facandu i cu mana, el strigand-o si intr o fractiune de secunda...ea nu mai exista... Acum doua persoane plangeau. Ralf si Tom.

Vera a ramas socata, vroia sa spuna ceva dar... in zadar.

"Ralf nu a mai zambit, nu a mai ras de atunci. Recent l am vazwt fericit. Parea un vis. Atunci mi am dat seama ca doar o parte din Ralf a murit acolo, impreuna cu Amanda. Sti cand am vazut acea fericire?"

"C...cand? isi facu Vera curaj sa vorbeasca.

"Atunci cand vorbea de tine. Imi era frica. Imi era frica sa nu l pierd, sa nu se ataseze prea mult de tine, sa nu sufere... Dar, cand l am vazwt asa de fericit..."

"Eu... eu doar..." Vera nu mai putea sa vorbeasca. A murmurat un simplu" Multumesc." si a plecat, aproape plangand.

La usa vede o umbra. Umbra a baiatului pe care si a dat seama ca il iubeste. El isi intoarce capul, tresarind la privirea ei. Ea il priveste, ii zambeste cald, il ia in brate, jucandu se cu parul lui. El o strange tare, nevrand sa o lase sa plece. Ea il ia de mana, si ies amandoi pe usa, catre o alta stare.

~Un trandafir mic apare~

Va urma.